florin lazarescu, scriitor
Duminică, Mai 31st, 2009Ce se ştie despre ursul panda
8
bă, porcule, cum îţi permiţi?! Că te omor cu mîna mea! Nu, că de-acu’
mă oftici! Cum îţi permiţi?! şi-i trase o palmă după cap.
– …
– Bă, mîrlanule, bulangiule! Tu ştii cine-i ăla? Ai tu habar cine-i
ăla?!
– …
– Ăla-i cel mai bun prieten al meu! Tu ştii cîţi bani mi-a dat mie ăla?!
Tu ştii ce descurcăreţ e omu’ ăla?! Nu ca tine, un fraier! Păi, dacă
n-ar fi fost el acu’ vreo doi ani, aş fi murit de foame! Şi-acu’ aş
crăpa de foame cu voi! De nimic nu sînteţi buni!… Şi-acu’, acu’ ai
văzut în ce hal l-ai adus cu porcăriile tale?! L-ai distrus. L-ai făcut
neom! Era orb de cînd se ştie, ei şi?! S-a sucit, a căpătat experienţă,
a învăţat şi singur să se descurce în viaţă… Auziţi, bă, de la el
tre’ să furaţi meserie, nu de la bou’ ăsta!… Şi, tu, tu îţi baţi joc
de el cu nepăsare! Păi, de asta te-am luat eu la sufletu’ meu, te-am
adus aici, în colţişoru’ ăsta de rai, ţi-am dat de mîncare, te-am învăţat
ca pe copilu’ meu?! Zi, bă, nu sta ca mutu’!
– Ce vină am eu? Nu i-am făcut nimic!
– Ce-ai zis?! Ai curajul să vorbeşti?! Mai ai tupeu’ să vorbeşti, după
ce mi-ai nenorocit cel mai bun prieten?! Spune şi tu… spuneţi şi voi!…
Ce-i lipsea omului ăluia? Bani avea, loc cu vad prinsese. Şi-a făcut
şi casă din munculiţa lui, iar tu vii şi-l nenoroceşti! Da’ te-ai gîndit
cine o să-l mai hrănească, cine-o să-i mai dea un ban, cine o să-l mai
bage în seamă?!
– Ce vină am eu? Nu i-am făcut nimic!
– Iar vorbeşti? Uitaţi-vă la el cum îmi răspunde, nesemţitu’! Nu, că
tu chiar eşti prost! Tu, cu căcaturile tale, cu Biblia ta, cu ciorile
tale de lut! Nenoroceşti oamenii, fără să stai pe gînduri. Păi, l-ai
întrebat, băi, mai întîi, dacă vrea?
– Da’ eu…
– Tu nu i-ai făcut nimic, ai?! Adică vrei să-mi spui mie că un orb din
născare începe să vadă aşa deodată, din senin?! Crezi că te-am cărat
cu mine pînă aici ca să te apuci de minuni? De minuni am eu nevoie?
Tu ştii să faci minuni, băi?! Poftim, umple masa asta cu mîncare, scoate
pe ea nişte teancuri de bani şi-atunci, da, jos pălăria în faţa ta!
Da’ nu, tu te ţii de căcaturi, te duci la cel mai bun prieten al meu,
care e orb din născare, care trăieşte din cerşit, pen’ că e orb, îi
spui nu’ş’ce tîmpenii şi-l faci să vadă! Să vadă, auzi! Ce să vadă?
Nenorocita asta de lume? Împuţiţii care trec pe stradă? Grangurii cu
maşini de lux? Chiloţii la femei? Măcar dacă mai era tînăr. Poate s-ar
fi bucurat şi el. Acu’ o să moară de oftică. Ai văzut în ce hal l-ai
adus? De ieri, stă şi plînge întruna.
Holbatu urcă scările şi ieşi în livadă. Alergă pînă la nuc, se opri
acolo, se aşeză pe iarbă şi începu să plîngă. Simţea că îl urăşte pe
Şobolanu din tot sufletul, cu raiul lui, cu veşnicile lui nemulţumiri.
Ar fi vrut pur şi simplu să plece, dar n-avea nici cea mai mică idee
unde. Cînd fugise din cămin, crezuse că va da peste o lume mai grozavă,
nebănuită, că-şi va găsi, în sfîrşit, prieteni cu care să se înţeleagă.
Şi într-un fel, poate că şi reuşise. Rîrîitu şi Clipici chiar îi erau
prieteni. Fomi era mai răutăcios, lui nu-i păsa decît cum să afle cel
mai bun mod de a procura mîncare. Dar şi cu el se putea vorbi. Cu Şobolanu
însă lucrurile nu stăteau deloc la fel. La început îi plăcuse de el
şi poate că şi Şobolanu îl plăcuse într-un fel. Nici nu-şi închipuia
de ce l-a adus pînă aici. Numai că Şobolanu avea un mod aparte de a
privi lucrurile. Totdeauna plănuia ceva, totdeauna trăia cu gîndul la
vreo afacere anume pe care nu o mărturisea nimănui. Se aştepta pur şi
simplu ca alţiii să înţeleagă ce-i trece lui prin cap şi să acţioneze
conform planului său nemărturisit.
Într-o seară a intrat în cavou vesel nevoie mare.
– Ce v-am spus eu bă, proştilor? Ce v-am spus? V-am promis raiul? Vi
l-am promis. Acu’ să vă ţineţi bine. Unde credeţi că mergem cu toţii
în seara asta?
– La furat? îndrăzni Fomi.
– La furat, o laie! Numai la furăciuni ţi-e gîndul! Da’ la lucruri cinstite
nu te gîndeşti niciodată?
– Ne-a invitat popa la el? intră în vorbă şi Clipici.
– Popa, bă, proştilor? Popa nu ne dă decît ce-i scapă printre degete.
Pomenile de pe-aici. Doar nu vă închipuiţi că ne duce la casa lui, ne
aşază pe toţi la masă şi ne dă haleală pînă crăpăm? Hai, să vă văd!
Unde mergem noi în seara asta? Holbatule, ai tu vreo idee?
Holbatu n-avea niciodată idee unde bate Şobolanu.
- Hai că vă spun tot eu. La nimic nu vă duce capu’. Dimineaţă am ieşit
la produs şi, zău, n-am mai avut de mult o zi aşa norocoasă. Am mai
încercat eu chestia cu bastonu’, da’ ca azi n-am mai văzut atîţea
fraieri… Urcam prin tramvaie şi spuneam căcaturile alea învăţate de
la Holbatu: "Nu daţi cele sfinte cîinilor, nici nu aruncaţi
mărgăritarele voastre înaintea porcilor – ce-mi place cum sună:
porcilor! -. Cereţi şi vi se va da. Căutaţi şi veţi afla, bateţi şi vi
se va deschide…" Aici tre’ să-l laud pe Holbatu, văd că textu’ ăsta
prinde de minune. Dacă nu mă înşel, cu ăsta l-am aburit şi pe popă,
atunci cînd ne-am cunoscut. S-a prins el că nu-s orb, da’ textu’ i-a
mers la inimă… Ce spuneam? Turnam textu’, mergeam bîjbîind prin
tramvai – c-aveam în pizda mă-sii ochii daţi peste cap şi nu vedeam
nimic. Mă mai izbeam în cucoane. O dat-am şutit şi-un portofel. Şi tot
aşa. Artist-artist. Mă ştiţi doar. Plîngea lumea în urma mea. Bani
căcălău! Şi cînd să cobor, citesc cu coada ochilor o tipă care se uita
după mine. Nu ştiam de ce m-a fixat aşa. Cobor eu, coboară şi gagica.
În staţie, caut să ies cît mai repede din mulţime, ca să nu mai calc
dracului ca chioru’. Trag cu coada ochiului în urmă. Gagica după mine.
M-am speriat în pizda mă-sii c-o fi de la poliţie. Am mărit pasu’. L-a
mărit şi gagica. Mi-am zis că cel mai bine e să nu fug, ca să nu bat şi
mai mult la ochi. Mă opresc şi mă aşez pe o bancă. Gagica s-a oprit şi
ea la vreo doi metri şi se holba la mine. M-am făcut că n-o văd. Eram
orb, ce naiba! "E liber?", întreabă ea. Privesc într-o parte şi zic: "E
liber, domnule!". Înţelegeţi? Să nu se prindă. Ea zîmbeşte. Şmecheră.
M-am prins că-i o şmecheră. Zice: "Se vede limpede că nu eşti orb!". Au
îngheţat chiloţii pe mine. E de la poliţie şi m-a prins, am crezut.
"Domnule dragă – am luat-o eu pe departe – de ce vă bateţi joc de-un
biet nenorocit?" A rîs din nou. "De cînd eşti orb?" "De cînd m-a făcut
mama, Dumnezeu s-o ierte, n-am văzut lumina zilei", îi zic eu la
gagică. Avea nişte craci de-ţi cădea faţa. "Hai, lasă prostiile, mă ia
din felie, c-am mai văzut eu mulţi ca tine!" "Sînteţi de la poliţie?!",
nu mai rezist eu şi-o-ntreb. "Eu, de la poliţie?! se amuză dama şi mai
mult. De-aia te-ai speriat? Stai liniştit, sînt jurnalistă. Ştii ce-i
aia?" Auzi, mă crede ea pe mine tîmpit. Ca şi cum n-aş ştii eu ce-i ăla
un căcat din ăsta care scrie pe la ziare. "Scrieţi la ziar?" "Nu, sînt
jurnalist de televiziune." Părea deşteaptă, aşa că nu i-am mai turnat
gogoşi. Sau nu i-am mai turnat numai gogoşi. I-am povestit ce şi cum,
despre noi, aşa şi pe dincolo, că sîntem nişte prăpădiţi care trăiesc
de azi pe mîine, într-o gaură de canal, da’ că ne iubim unu’ pe altu’
şi că ne facem şi noi o viaţă după cum ne duce capu’. Mi-a spus şi ea
ce şi cum, că are nu’ş’ce emisiune la televizor şi că-i trebuie o
chestie mişto acu’ de sărbători şi alte căcaturi. Adică, asta-i bă,
proştilor, ne-am scos! În seara asta mergem toţi la televizor, ne dăm
în spectacol. Vă daţi seama? O să curgă bani gîrlă după asta. Lumea o
să ne vadă şi-o să ne recunoască pe stradă, o s-arunce cu biştarii după
noi cînd ne-o vedea ce nenorociţi sîntem. Totu-i să nu ne dăm de gol,
să nu suflăm o vorbă de raiu’ de-aici. Şi, mai ales, tre’ să facem
impresie. Înţelegeţi? M-am înţeles cu gagica, că-i fată de-nţeles. Şi
ea are nevoie de impresie. Eu o s-o fac şi la televizor pe-a orbu’, iar
voi o să plîngeţi cu lacrimi amare şi-o povestiţi cum vă chinuiţi cu
mine, cum îmi mai purtaţi voi de grijă şi alte căcaturi. Ne-am înţeles?
Impresie, impresie şi iar impresie. Să vă intre bine în cap! Tre’ să
pregătim ceva ca lumea, nu putem merge ca tîmpiţii la televizor şi să
ne facem de căcat, să pierdem o ocazie ca asta. Holbatule, mă bazez pe
tine. Tre’ să-nvăţăm o chestie ca lumea din cărţoiu’ tău. Toţi, nu
numa’ eu. Holbatule, ai ceva pe-acolo, vreo poezie, vreun cîntec ceva
pe care să-l putem zice la televizor?
Holbatu a scos Biblia dintr-o nişă, frunzărind-o.
– Cred c-ar merge un psalm.
– Ce psalm, bă? Cum adică un psalm?
– E-un fel de cîntec pentru Dumnezeu.
– Aşa, aşa. Ai vreunul mai ca lumea?
– Stai să căutăm. Sînt mulţi.
– Păi, hai, nu mai pierde vremea. Îmi trebuie ceva cu lacrimi, cu jale.
O chestie tristă, cît mai tristă posibil. Zi!
– Doamne, cercetatu-m-ai şi m-ai cunoscut. Tu ai cunoscut şederea mea
şi scularea mea. Tu ai priceput gîndurile mele de departe…
– Nu-i bun, Holbatule. Nu merge. Altceva.
– La rîul Babilonului, acolo am şezut şi am plîns, cînd ne-am adus aminte
de Sion. În sălcii, în mijlocul lor, am atîrnat harpele noastre…
– Lasă-mă cu prostiile astea. Ce rîu de care n-a auzit nimeni? Ce-s
alea harpe?
– Un fel de chitări.
– Nu-i bine. Tu vrei să-i cînţi la chitară lu’ Dumnezeu? Nu merge…
Eşti pe-aproape, da’ nu merge.
– Veselitu-m-am de cei ce mi-au zis mie: "În casa Domnului vom
merge!"…
– Tu eşti prost? Nu-nţelegi că vreau ceva trist.
– Către Tine, Cel ce locuieşti în cer, am ridicat ochii mei…
– Bă, boule, eu îs orb. Cum naiba vrei să ridic ochii spre cer?
– Cu glasul meu către Domnul am strigat, cu glasul meu către Domnul
m-am rugat…
– Aşa, hai că-i bine. E uşor de ţinut minte.
– Vărsa-voi înainte Lui rugăciunea mea, necazul meu înaintea Lui voi
spune…
– Minunat! Ne vom spune toate necazurile. Că tare mai sîntem necăjiţi!
– Cînd lipsea dintru mine duhul meu, Tu ai cunoscut cărările mele. În
cale-aceasta în care am umblat, ascuns-au cursă mie…
– Ciudat mai vorbeşte Dumnezeu ăsta. Întoarce nu ştiu cum cuvintele
de nu mai înţelegi nimic.
– Luat-am seamă de-a dreapta şi am privit şi nu era nimeni să nu mă
cunoască. Pierit-a fuga de la mine şi nu este cel ce caută sufletul
meu.
– Să mor dacă mai pricep ceva!
– Strigat-am către Tine, Doamne, zis-am: "Tu eşti nădejdea mea,
partea mea eşti în pămîntul celor vii". Ia aminte la rugăciunea
mea, că m-am smerit foarte. Izbăveşte-mă de cei ce mă prigonesc, că
s-au întărit mai mult decît mine…
– Aşa, aşa. Scapă-ne de duşmani, că-s mai tari ca noi!
– Scoate din temniţă sufletul meu, ca să laude numele Tău, Doamne. Pe
mine mă aşteaptă drepţii, pînă ce-mi vei răsplăti mie…
– Gata-i, Holbatule, că ne prinde noaptea… Aţi înţeles aurolacilor?!
Nu mă interesează ce-aţi înţeles. Învăţăm asta pe de rost, că vă rup
gîtul. Uite cum facem, ca să ne fie mai uşor…
Şobolanu l-a pus pe Holbatu să citească de cîteva ori psalmul cu glas
tare. Apoi l-a împărţit pe bucăţi şi i-a dat fiecăruia sarcină să-şi
ştie poezia pe din afară. A repetat cu fiecare în parte. Apoi i-a aşezat
pe băieţi în ordinea bucăţilor pe care le aveau de spus, încît psalmul
să fie rostit în întregime. I-a mai înjurat – unul încurca cuvintele,
altul nu-l aştepta pe celălalt să-şi termine bucata -, dar pînă la urmă
a ajuns la un rezultat mulţumitor.
– Dacă nu iese diseară strună, v-am belit. Că n-am să pierd eu o ocazie
ca asta din cauza voastră.
La opt, jurnalista îi aştepta în faţa televiziunii. Şobolanu i-a sărutat
mîna şi i-a prezentat pe băieţi. I-a privit distant şi l-a luat pe Şobolanu
de mînă.
– Vezi poate uiţi că eşti orb, că mă dau ăştia afară din televiziune.
Contez pe tine.
I-a condus în clădire, pînă la etajul 2. Au intrat într-o sală imensă,
cu reflectoare, monitoare, camere de filmat. I-a aşezat pe toţi pe fotolii,
în faţa camerelor de filmat.
– Aici e locul vostru. Cînd se aprinde lumina staţi liniştiţi şi aşteptaţi
să răspundeţi la ce vă întreb eu. Clar?
Băieţii nu mai puteau de emoţie.
Jurnalista s-a întors către reflectoare.
– O probă, vă rog!
Lumina reflectoarelor îi izbi în ochi, încît acum erau cu toţii orbi
de-a binelea.
– Janine, eşti drăguţă să vii pînă la mine, se auzi o voce indignată,
din spatele reflectoarelor.
Janine dispăru după reflectoare.
– Aştia-s băieţii despre care v-am spus, domnule director.
– Şi ce vrei să fac eu cu răpănoşii ăştia?
– Domnule director, eu mă gîndeam…
– Te gîndeai pă dracu’. Şi doar v-am spus de atîtea ori. Să vă intre
în cap. Audienţă, băăă! Audienţă! Pricepeţi cuvîntul ăsta? Voi credeţi
că eu capăt audienţă cu căcaturi din astea? Voi chiar nu-nţelegeţi că
rîde concurenţa de noi? Ce caută aurolacii în televiziunea mea?
– Domnule director, dar dumneavoastră spuneaţi că pot face emisiunea.
– Poţi face pă dracu’! Voi chiar nu pricepeţi că ajungem cu emisiuni
din astea la audienţă zero?
– Dar e o emisiune de probă. Filmăm şi, dacă nu iese, nu o dăm pe post.
– Nu dăm pă dracu’! Hai să vedem ce iese… Ăla de ce stă cu ochii în
tavan?
– E orb, domnule director.
– E orb pă dracu’! Să se uite la cameră, dacă e orb! Hai, dă-i drumul.
Janine trecu de partea cu reflectoarele. Îşi aranjă microfonul de la
rever:
– Bună seara, stimaţi telespectatori. Se întîmplă adesea ca, în goana
vieţii noastre de zi cu zi, să trecem nepăsători pe lîngă oameni a căror
existenţă e tristă, uneori tragică… Se-aude?
– Te-aud, Janine. E OK, se aude din spatele reflectoarelor.
– Începem?
– Începem pă dracu! Bă, şi doar v-am spus de-atîtea ori să vă gîndiţi!
Unde să-ncepem? Nu vedeţi cum străluceşte rapănul pe aurolacii ăştia?
Daţi-i naibii cu nişte fard!
Apăru în goană o femeie cu o cutie în mînă. I-a fardat în grabă pe băieţi.
– Hai, se auzi din spatele reflectoarelor.
– Bună seara, stimaţi telespectatori. Se întîmplă adesea ca, în goana
vieţii noastre de zi cu zi, să trecem nepăsători pe lîngă oameni a căror
existenţă e tristă, uneori tragică. Ca fiecare dintre noi, aceştia au
nevoie de un cămin, de hrană, au nevoie de dragoste…
– Georgel, dă ce-ţi baţi joc dă televiziunea mea? Femeia asta vorbeşte
dă lucruri tragice şi tu îi filmezi picioarele? Din nou!
- Bună seara, stimaţi telespectatori. Se întîmplă adesea ca, în goana
vieţii noastre de zi cu zi, să trecem nepăsători pe lîngă oameni a
căror existenţă e tristă, uneori tragică. Ca fiecare dintre noi,
aceştia au nevoie de un cămin, de hrană, au nevoie de dragoste. Este şi
motivul pentru care invitaţii de la emisiunea noastră "Ochiul străzii"
nu sînt persoane cu care v-aţi obişnuit pe ecranul televizorului, ci
oameni cărora soarta le-a fost potrivninică. E timpul ca măcar acum,
înaintea Sfintelor Sărbători, să arătăm că nouă ne pasă. Avem pe
fotoliile din faţa noastră cinci copii pentru care cuvîntul casă
înseamnă o gaură de canal, cinci copii care nu au avut niciodată cui să
adreseze cuvîntul mamă…
Chipul lui Şobolanu apăru pe toate monitoarele din încăpere.
– Îi voi ruga să se prezinte pentru ca mai apoi să ascultăm viaţa lor
tristă, chiar tragică, povestită de ei înşişi… Bună seara, copii,
ne spuneţi şi nouă cum vă numiţi? şi îndreptă microfonul înspre Şobolanu,
atingîndu-l cu mîna.
– Eu îs Şobolanu…
– Tăiaţi, tăiaţi! urlă directorul de după reflectoare.
Veni lîngă fotolii.
– Cum ai zis că te cheamă?!
– Şobolanu.
– Dar pă ceilalţi?
– Clipici, Fomi, Rîmă şi Holbatu.
– Bă, voi mă nenorociţi! Mă ucideţi cu zile! Încă n-am mai pomenit aşa
ceva în televiziunea mea. Cum să vă cheme, bă, Şobolanu, Clipici, Fomi,
Rîmă şi Holbatu? Voi nume omeneşti nu aveţi?
De nervi, Şobolanu era cît pe ce să uite că e orb şi să-l ia pe director
de guler.
– N-avem. Aşa ne cheamă.
– În televiziunea mea vă cheamă cum vreau eu, aţi înţeles? Taie întrebarea
cu numele. Întreabă-i altceva.
– Bună seara, copii, ne spuneţi şi nouă unde locuiţi?
– În canal, răspunse iritat Şobolanu.
– Trist! Într-un canal. Aţi locuit vreodată într-o casă?
– Nu, răspunse tot Şobolanu.
– Şi n-aţi visat şi voi să aveţi căminul vostru, o mamă iubitoare care
să vă mîngîie?
– Cum n-am vrea, că doar sîntem şi noi oameni?
– Văd că eşti orb. De cînd eşti aşa?
– De cînd mă ştiu.
– Şi cum te descurci tu pe lume?
– Mă descurc. Noroc de băieţi că-mi poartă de grijă. Mai cerşim şi noi,
ce să facem? Că n-avem nimic.
– Trist! A venit vreodată cineva de la primărie să întrebe de voi?
– Cineva de unde?
– De la primărie.
– Nu, n-a venit nimeni. Poate doar să ne dea afară din canal. Ştiţi
ce fac? Sudează canalele. Asta fac oamenii de la primărie.
– Opriţi! urlă directorul. E bine-aşa. Aici vreau o reclamă. Dialogul,
băgaţi Dialogul: "Ascultă! Totul în jur îţi vorbeşte!". Bă,
Şobolanule, nu mai insista cu primăria, că şi-aşa mă jupoaie cu impozitele.
Povesteşte ce vrei tu, dar nu te mai lega de primărie. Janine, fii mai
provocatoare! Hai, filmaţi!
– Aţi fost vreodată la şcoală?
– Nu, n-am călcat în viaţa noastră pe la şcoală.
– Şi n-aţi vrea să mergeţi şi voi la şcoală, să învăţaţi alături de
alţi copii?
– Normal că am vrea. Că doar sîntem şi noi oameni.
– Trist! Nimic mai trist decît să vrei să înveţi şi să nu ai unde. Cu
toate acestea, înainte de emisiune, mi-aţi spus că în timpul vostru
liber, găsiţi răgaz şi pentru a citi. Puteţi spune şi telespectatorilor
de unde ştiţi să citiţi?
Aici Şobolanu avu o clipă de ezitare.
– Am învăţat şi noi de la unul, de la altul.
– Mai concret?
– Mai concret să vă spună ei, că eu doar sînt orb, nu citesc.
Janine se întoarse către Rîmă.
– Eşti drăguţ să ne spui de unde ai învăţat să citeşti?
Rîmă afişă un zîmbet larg, de bucurie că e băgat şi el în seamă.
– Eu prhind rhrîme.
– Ce faci tu?! nu-şi abţinu Janine mirarea.
– Prhind rhîme.
– Dar eu te întrebasem de unde ştii să citeşti…
– Prhrind rhîme şi le vînd la pescarhi, ca să avem bani ca să trhăim,
adăugă Rîmă entuziast, surd la cuvintele jurnalistei…
– Nu mai bate cîmpii, se scăpă Şobolanul printre dinţi.
– Tăiaţi, se enervă şi Janine. Voi ştiţi să citiţi sau nu?!
– Ştie numai Holbatu, o lămuri Şobolanu.
– Janine, eu nu mai stau la căcatul ăsta dă emisiune. Poftim ce-ai făcut.
Şi-au trebuit aurolaci, descurcă-te. Şi mîine, la prima oră, să fii
la mine în birou, urlă directorul de după reflectoare.
Janine se plimbă gînditoare prin faţa băieţilor.
– Trist! Voi mă nenorociţi. Întîi vă lăudaţi că citiţi şi-acum aflu
că numai unul dintre voi poate. N-am cum să dau asta pe post. Holbatule,
tu de unde ştii să citeşti?
– Am învăţat la şcoală.
– Of, Doamne, cine m-a pus să mă încurc cu ăştia? Parcă spuneaţi că
n-aţi fost la şcoală.
– Holbatu a fost, explică Şobolanu, dar a fugit că-l băteau ăia mai
mari.
– Trist! hai să vedem ce facem, că nu pot lăsa emisiunea aşa. Vă ajut,
m-ajutaţi. Uite, Rîmă, Fomi şi Clipici, voi spuneţi că aţi învăţat de
la Holbatu. Iar Holbatu spune că a învăţat de la mama lui care a murit.
Bine? Filmăm!
– Copii, sînteţi drăguţi să-mi spuneţi şi mie de unde ştiţi să citiţi?
– Am învăţat de la mama lu’ Holbatu care a murit, se băgă Clipici în
vorbă.
– Nu, că voi sînteţi tîmpiţi, urlă Janine. Georgel, filmează în continuare
că pînă la urmă montăm noi ceva… Clipici, taci dracului din gură!…
Sînteţi drăguţi să-mi spuneţi şi mie de unde ştiţi să citiţi?
– Am învăţat de la el, zise Fomi arătîndu-l pe Holbatu.
Janine se îndreptă cu microfonul spre Holbatu şi chipul său speriat
apăru pe monitoare.
– Dar tu, tu de unde ştii?
– M-a învăţat mama?
– Mama ta? Unde e acum mama ta? întrebă Janine, mîngîindu-l pe cap.
– A murit.
– Trist! Şi tu cum ai ajuns pe stradă?
– L-am găsit eu, răspunse Şobolanu. Adică băieţii, şi l-au adus la mine.
Mi-a fost milă de el. Mi-am povestit cum stă treaba, că a rămas singur
pe lume, nu l-a văzut niciodată pe taică-su şi l-am oprit cu noi. Unde
se descurcă patru, se descurcă şi cinci.
– Iată, stimaţi telespectatori, cum oamenii simpli pot rămîne apropiaţi
de suflet. Iată cum, din preapuţinul lor, cei mai săraci dintre noi
sînt mai dispuşi să împartă cu ceilalţi… Şi ce citeşti tu?
– Biblia.
– Senzaţional, stimaţi telespectatori. Asistăm, iată, cu toţii în direct
la una dintre lecţii pe care ni le oferă viaţa. Aceşti copii lăsaţi
pe mîna sorţii, copii ai nimănui, se dovedesc a fi în grija lui Dumnezeu.
Şi asta numai la emisiunea "Ochiul străzii". Chiar citeşti
tu din Biblie?
– Ştiam că n-o să ne creadă nimeni, domnişoară. De aceea ne-am şi pregătit
să vă arătăm ce ştim noi din Biblie. Un psalm.
– Ce psalm.
– Ascultaţi. Băieţi, hai în picioare.
Se ridicară în picioare şi, cu figurile smerite, spuseră psalmul pe
care îl repetaseră în cavou. Băieţii erau mulţumiţi, pentru că nu se
încurcaseră mai deloc. Şobolanu se mîndrea în sinea sa cu ideea pe care
o avusese. Janine, în sfîrşit, era şi ea bucuroasă că o să-l liniştească
mîine pe şef.
– Impresionant, stimaţi telespectatori. Clipe ca acestea în care sinceritatea
şi inocenţa unor copii ne amintesc de Dumnezeu sînt de-a dreptul unice.
Se îndreptă spre Holbatu.
– Bravo. Acum, cînd ne apropiem de finalul emisiunii, ne spui şi nouă
care este cea mai mare dorinţă a ta?
Camerele de luat vederi au luat un cadru apropiat cu privirea lui Holbatu.
– Cea mai mare dorinţă a mea?
– Da, spune-ne fără frică tot ce-ţi doreşti tu mai mult?
– Cel mai mult şi mai mult, vreau să-l văd pe Iisus.
– Extraordinar. Stimaţi telespectatori, nici nu-mi găsesc cuvintele
pentru a-mi exprima sentimentele faţă de acesţi copii minunaţi care,
trăind într-un canal ne oferă, pur şi simplu o lecţie de viaţă, da,
o lecţie de viaţă.
Vădit emoţionată i-a întrebat şi pe ceilalţi care e cea mai mare dorinţă
a lor.
Fomi îşi dorea să rămînă o noapte întreagă singur într-o alimentară.
Clipici, să-l întîlnească pe taică-su. Rîmă visa să aibă un baraj numai
al lui, plin de peşte. Şobolanu nu avea dorinţă mai mare decît să poată
vedea din nou.
– Opriţi, a strigat Janine. Scena de final o filmăm mîine. Trebuie să-mi
pregătesc un text pe măsură. O să-l scriu în noaptea asta. Îi dăm gata.
Să vedeţi ce audienţă o să aibă emisiunea… Mulţumesc copii.
Le-a dat la fiecare cîte o ciocolată şi o pungă de fursecuri. La poarta
televiziunii, l-a oprit pe Şobolanu.
– Mersi, mi-ai fost de mare ajutor, că eram în criză de subiecte. Uite,
îţi îndeplinesc, în schimb, cea mai mare dorinţă a ta. De-acum poţi
să vezi.
Şobolanu zîmbi forţat, semn că nu prea apreciază o astfel de glumă.
Probabil îşi dorea mai mult. Janine remarcă asta, scoase portofelul
şi alese cîteva bancnote pe care i le întinse.
– Parcă văd mai bine, îi întoarse poanta. Dacă mai aveţi nevoie de noi,
ne găsiţi prin centru.
Pînă acasă, îşi povestiră unul altuia peripeţiile de la televizor. Şobolanu
n-avea nimic de zis. S-ar părea că îi ieşise şi lui pasienţa. La primul
chioşc şi-a cumpărat un trabuc. Cînd au ajuns în cavou, s-a aşezat pe
o lădiţă şi l-a aprins tacticos.
– Aţi văzut bă, fraierilor, cum se face treaba? Aţi văzut cum se lucrează
pe picior mare? Tre’ să gîndeşti, dacă vrei s-o duci ca lumea. Ei, ia
să-mi spuneţi voi, aţi visat vreodată că o s-ajungeţi la televizor?
Aţi visat pă dracu’ – izbucni în rîs. Vai, ce m-a enervat bou’ ăla de
director! Cît pe ce să-i frig vreo două. Da’ a ieşit mişto, pînă la
urmă. Bravo la toţi. Bravo, Holbatule! Da’ ce-ţi veni cu chestia aia
cu Iisus? Ce naiba vrei tu de la Iisus?
– Nimic.
– Cum nimic? Numai să-l vezi ?
– Da.
– Ce-ţi spuneam eu că eşti tîmpit. Tu chiar crezi porcăriile alea din
carte?
– Da.
– Eşti tîmpit, n-am ce-ţi face. Da-ţi vine ţie mintea la cap.
Holbatu avu un moment de enervare.
– Dacă vrei să ştii, eu l-am văzut pe Iisus.
– Unde, bă?
– Se plimba cu părintele Nicolae.
– Tîmpenie mai mare ca asta încă n-am auzit. Cine, bă, pletosul ăla
care vine pe la popă?
– Da.
– Şi de unde pînă unde ţi-a tunat ţie asta?
– Ştiu eu.
– Ştii pă dracu’, glumi Şobolanu. Ia uite-aici.
Scormoni în buzunarul de la piept, scoase un portofel, îl deschise şi-i
întinse un buletin.
– Uite-aici, nu vreau să te dezamăgesc, da-i un fraier. L-am făcut de
bani săptămîna trecută în tramvai. Îl cheamă Toma, ştiu şi unde stă.
Holbatu apropie buletinul de lumînare şi îl recunoscu pe Toma. Era mult
mai tînăr şi nu avea plete în poza de la buletin.
– Bă, prostule, nu tot ce zboară se mănîncă! Dacă vrei să vezi ce fraier
e, cheamă-l într-o zi pe la noi, să-ţi arăt cu cine ai de-a face. Chiar,
zîmbi Şobolanu, luminat ca de-un gînd ascuns, cînd vine pe la popă,
invită-l pe la noi. Şi tu nu mai visa la prostii, că ai să faci o laie
în viaţă. Prostii visez şi eu, da’ asta nu însemnă că nu-mi dau seama
că-s prostii. Eu, de exemplu, să-mi trag una dacă nu aş vrea să am un
tramvai al meu! Să-l conduc noaptea prin oraş… Daaaa, aş merge noaptea.
Noaptea e mai frumos! Nu tu oameni! Nu tu tîmpiţi! Sau, mai bine, aş
vrea să fie un oraş gol! Un oraş pustiu! Uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu! urlă
Şobolanu, băgîndu-i în sperieţi cu urletul său. Uuuuuuuuuuuuu! Vă daţi
seama! Opresc tramvaiul – tramvaiul meu personal, bă, fraierilor -,
puf-puf! uşile. Uşi adevărate, de tramvai nemţesc! Şi intru într-un
magazin! În magazin, normal, dacă e un oraş pustiu, nimeni. Ia salam
cît vrei, ia pastramă cîtă vrei!… Astea-s vise adevărate, nu căcaturi…
